Un program imaginar

Sunt nouă în lumea bloggerilor și nu am descoperit încă toate elementele de exploatarea ale acestui segment și de aceea mi-ar fi cam greu să mă recomand ca partener media. Probabil că în afară de a pune logo-ul pe pagină și a scrie un articol despre experiența mea la Spring SuperBlog 2013 nu aș știi să fac mai multe. Cred că voi fi capabilă să dezvolt mai mult acest subiect la următoarea competiție SuperBlog.

Dar pentru că de imaginație nu duc lipsă, zic eu, aș putea deduce cum se desfășoară o zi de lucru la un partener media. Pentru că tot intru în categoria femeilor dornice să afle ce este în tendințe, voi face referire la comunitatea femeilor senzaționale, www.121.ro. Am voie să cred că totul începe cu o ușoară alergare în jurul blocului pentru stimularea creierului, apoi cu un mic dejun copios și o cafea bună, una aromatizată cu cardamom, că tot am descoperit acum ingredientul. Ei, dar este posibil cal ucrul acesta să fie un mit, pentru că asta nu este tot timpul posibil. Deoarece interesul cititorilor este menținut numai cu informații noi și articole interesante, programul începe atunci când e nevoie și se sfârșește atunci când se poate. Ziua de lucru începe probabil cu o vizita la birou pentru a preda spre corectare și șefei articolele scrise în noaptea anterioară. Eventual mai ești prinsă și într-o ședință pentru a se lua măsuri de precauție că toată lumea știe ce are de făcut și pentru a afla programul de lucru pentru ziua în curs: prezentări de modă, un interviu cu un nou stilist, reclamă la o nouă dietă sau la la un nou produs cosmetic și tot așa. Înarmată cu o agendă, un mănunchi de pixuri, un reportofon și nelipsitul aparat foto, femeia senzațională pornește la treabă. Spre seară sau mai bine zis la miez de noapte, ajunge și acasă pentru a evalua informațiile culese și pentru a le prezenta frumos în articole ce urmează a fi înmânate, pe internet cititorilor.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Dragoste la prima vedere

Cadoul perfect... Mmmm, ușor este pentru mine să găsesc cadoul potrivit pentru cei din jurul meu, însă pentru mine e mai greu. Mă hrănesc cu bucuria pe care o văd în ochii celor dragi atunci când reușesc să le ofer ceva frumos fără să am nevoie de o ocazie deosebită. În ceea ce mă privește, mereu îmi zic: nu e momentul acum, lasă că am mai mult timp data viitoare, și tot așa.

Dar nu s-a mai întâmplat lucrul acesta în una din ultimele zile ale iernii. Eram în autobuz, grăbită să ajung să îmi iau copilul de la grădiniță. Mă uitam pierdută pe geam și imaginile treceau cu viteză prin fața mea. Aceleași clădiri mohorâte, oameni grăbiți și dezinteresați, străzi murdare. Din când în când mai oprea în câte o stație și în larma și împingându-se, coborau sau urcau călătorii. Se mai găsea și câte unul care să mai tragă și câte o înjurătură printre dinți. Ajunsesem în centrul orașului. Mai aveam două stații și trebuia să cobor. Deodată, se făcuse liniște în jurul meu, nu mai auzeam nici fâsâitul ușilor, nici larma oamenilor, nici țipete sau înjurături. Privirea îmi era cucerită de el, de paltonul acela frumos din vitrina magazinului aranjată deja de primăvară. Eu rar îmi cumpăr haine și mai mult la insistențele soțului meu, dar de data aceasta.... Dacă nu aș fi fost condiționată de timp aș fi coborât să îl probez. Croiala era minunată, parcă era o rochie Merilyn Monroe, dar cu mâneci și fără decolteu. Culoarea era nemaipomenită. O îmbinare de negru, gri și roșu, nimic nu era mai mult sau mai puțin, ci doar atât cât trebuie. Ciudat, eu care nu eram atât de atentă la detalii, acum, în câteva secunde reținusem mai multe ca oricând.

Mi-am continuat drumul, dar am coborât în stația în care trebuia, mai mult automat căci gândul meu a rămas acolo, la vitrina frumos aranjată în care se afla paltonul meu. Ajunsă acasă i-am împărtășit bucuria descoperirii și soțului meu care nu a ezitat să îmi spună : Ia-ți-l dragă. Bineînțeles, că au mai trecut ceva zile până am reușit să ajung la magazin, dar la primul moment pe care l-am avut liber am și fugit spre el. Am intrat sfioasă în magazin, iar cu privirea căutam paltonul. Îmi era puțin groază de prețul pe care l-ar putea avea căci știam scorurile din magazin dar eram hotărâtă să îl cumpăr. Nu la-m reperat din prima, cum nu mai era nici în vitrină un sentiment de teamă m-a cuprins: Dacă l-a vândut?!! Înainte de a întreba ce și cum mă hotărăsc să dau o raită și să văd celelalte produse. M-am îndreptat spre zona unde stăteau frumos atârnate paltoanele. În spate, timid, chiar ascuns aș putea spune, parcă așteptându-mă pe mine, stătea el, frumosul meu veșmânt. Nu știu dacă am cerut voie să îl probez sau dacă am întrebat unde sunt cabinele de probă, m-am trezit cu el deja pe mine, admirându-mă îndelung în oglinda imensă din fața mea. Era perfect. Croiala mă prindea de minune, iar stofa...stofa era atât de moale și de fină. Eram hotărâtă să îl cumpăr. Pentru prima oară am ales să cumpăr ceva pentru mine fără a mă uita la prețul scris pe etichetă. Ca atare, ajunsă cu el la casă, și întrebată cum plătesc m-am surprins murmurând: Cât costă?! Vânzătoarea s-a uitat nedumerită la mine, mi-a răspuns, iar eu i-am întins cardul. Atât de mulți bani am în portofel doar în ziua în care mă duc la bancă să îmi plătesc rata. Posesoare a unei superbe haine, ies din magazin și îmi venea să strig de bucurie că am reușit să îmi fac eu însămi un cadou perfect, minunat.

Ajunsă acasă mi-am zis că trebuie să îmi creez și un set de bijuterii care să se sorteze. Deși fac bijuterii handmade de câțiva ani, niciodată nu am ceva asortat atunci când am nevoie. Așa că m-am pus pe treabă și câteva ore mai târziu aveam și accesorii dorite. Dar cum voiam să fie păstrate la loc sigur, caut în disperare prin dulapuri o cutie pentru bijuterii. Nimic. Intru repede pe net, și cum știam că cei de la Borealy au lucruri deosebite mă duc direct la ei, și dau peste o frumusețe pe care constat că o pot și  personaliza pictând-o și în plus se și potrivește cu mobila.. O comand iar când am primit-o acasă, frumos împachetată cum doar cei de la Borealy știu să o facă, o desfac, îmi aranjez primele bijuterii create special pentru mine în ea și apoi o pun la loc de cinste, ca să mă pot lăuda la toată lumea cu noile mele achiziții.

Aveam un sentiment de mândrie, de bucurie. Nu îl mai gustasem până atunci dar trebuie să recunosc că îmi plăcea. Eu care destul de greu fac și fotografii la propriile creații de data aceasta nu am rezistat tentației de a împărtăși cu cei din jur bucuria și am și creat un colaj pe care o să vi-l arăt și vouă. A fost pentru prima dată, în special de când sunt mamă, când nu m-am simțit vinovată că mi-am luat ceva doar pentru mine. Nu știu dacă o asemenea experiență voi mai trăi prea curând însă de aceasta mă bucur din plin.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Poșeta...sau personalitatea femeii

Cerei unei femei să îți vorbească despre rochițe, cosmetice, pantofi sau poșete și ai toate șansele să nu mai poți spune nimic timp de vreo câteva ore?!!...Nuuuuuuuuuuuu. Timp de vreo câteva zile. Reeija, regina poșetelor, m-a invitat să vorbesc despre geanta mea preferată. Așa că pregătiți-vă.

Ei bine nu mă pot decide la o singură geantă. Nu că aș avea prea multe, dar am două preferate și săracele cred că s-au cam săturat de mine, însă eu de ele nu. Prima, este una maaaare. Elegantă, dar maaaaaaare. Cred că este cea mai studioasă poșetă din lume. Știe literatură și gramatică mai ceva ca un elev de clasa a 8-a ce se pregătește de examen. Și la câte pixuri și hârtie cară zilnic mi-e să nu se apuce să scrie în locul meu la SuperBlog. Cam chinuită săraca. Și cum nu e suficientă tortura la care este supusă, mai primește cu destul de mult stoicism și telefoanele, portofelul, rujul, parfumul, șervețele și câte și mai câte. Cred că mai ușor ar fi să spun ce nu am în ea decât ce am. Trebuie să fiu pregătită mereu să fac față oricărei situații. De vreo două ori mi-a atras atenția că nu prea îi place tratamentul. Și-a desfăcut căptușeala, și-a stricat fermoarul, doar, doar să o mai las să se liniștească. Dar eu, nu și nu. Am doftoricito cum m-am priceput eu mai bine și iar am pus-o la treabă. Ce să îi fac dacă este practică. A, nu v-am mai spus că a cărat și scutecele, hăinuțe, fructele pentru copii, sticle cu apă. Uneori a făcut-o și pe seiful. Cu fermoarul tras și clăpița deasupra de multe ori a ascuns cadourile și surprizele pregătite celor dragi. De ce? E simplu. Sunt singura femeie din familie, și cum regula este ca bărbatul să nu umble în poșeta unei doamne, nici  soțul și nici cei doi năzdrăvani nu își bagă nasul. Adevărul este că mi-am pus soțul odată să îmi aducă ceva din ea și a spus că data viitoare preferă să spele vasele decât să mai facă asta. Asta este poșeta mea ce spune că pot înfrunta fără probleme orice situație, că sunt o femeie puternică și independentă.

Ei cea de a doua este extrema: mică, draguță, lucrată și sculptată manual. A fost achiziționată de la un târg de meșteri populari. Era cam scumpuță, m-am tocmit puțin, dar și-a meritat fiecare bănuț dat. Deși are vreo 4 ani, arată ca nouă și a fost și ea destul de foită. E mică dar totodată încăpătoare. Ea știe foarte bine drumul spre piață, parcuri și locurile de distracție. Nu a ratat nici o vacanță. Știe să se agațe bine de gâtul meu, căci o port gen geanta poștaș și îmi oferă tot ce am nevoie atunci când trebuie: s-a murdărit copilul, scoatem șervețelul, vrea ceva dulce căutăm ciocolățica, facem cumpărături, apare și sacoșa. Și mai e loc și pentru gelul dezinfectant și altele. Fiecare geantă mai cară și micile mele secrete și știu să fie discrete. Buzunarele și compartimentele lor ascunse  maschează bine totul.

Sperând că vine primăvara, mi-am comandat o pereche de balerini. Și cum visez că voi intra în posesia unei minunății de la Reeija, deja am pus ochii pe o bijuterie de geantă ce se potrivește perfect cu ei. Nu mai rămâne decât să își facă milă de noi soarele și să ne încălzească pentru a putea etala frumusețile.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Zeiță în Corfu

Deja este sfârșitul lui martie. Cum nu este suficient că este încă frig, a mai și început să ningă. Să nu se înțeleagă că aș avea ceva cu zăpada, nu am, doar că eu iubesc mai mult căldura și aștept cu nerăbdare să arunc cojoacele de pe mine. Și pentru ca pachetul iernii să fie complet m-am ales și cu o doamnă gripă. Și nu vreau să par lipsită de respect dar mă străduiesc din răsputeri să o dau afară cu ceaiuri și medicamente, și cu câteva leacuri băbești. Ținând cont că a venit neinvitată sper să se simtă stânjenită și să plece repejor. 

Dar până atunci îmi iau o cană de ceai fierbinte și mă bag în pat. Butonez telecomanda ca o babă plictisită ce caută telenovele sau știrile, numai că eu caut ceva mai interesant. În călătoria vizuală printre posturile T.V. mă opresc la unul despre călătorii. Atenția mi-a fost atrasă de o imagine mirifică. Apa limpede de culoarea turquoise, plaja acoperită de nisipul fin scăldată de soarele arzător parcă mă invitau într-o plimbare. Încet, încet m-am trezit deja întinsă pe nisipul fierbinte după ce mă scăldasem după placul inimii în apa limpede. Lângă mine, puțin afundată în nisip, zăcea o nucă de cocos. Era minunat: căldură, relaxare, liniște. Din geanta de plajă ieșea un colț de hârtie. Nedumerită o trag și mă uit la ea. Era un bilet pentru o croazieră în jurul insulei Corfu. Aha, deci mă aflu în Corfu. Dar oare cum am ajuns aici?!! Eram puțin derutată dar nu mai conta. Eram hotărâtă să profit de ce mi se oferă și curioasă îmi continui aventura. Un tip chipeș, numai pachețele, pachețele mă anunță că vaporul v-a pleca în 30 de minute și trebuie să mă pregătesc. Mă ridic, mă scutur de nisip și arunc pe mine rochia ușor transparentă din mătase vaporoasă.

Urcată pe vas, îmi caut un loc cât mai bun și comand un cocktail. Pălăria din paie, cu borul mare, îmi apăra ochii de soare și astfel reușeam să cuprind cu privirea toate frumusețile aflate pe uscat. vaporul era atât de frumos amenajat încât mă simțeam a o zeiță. Ghidul turistic care ne însoțea ne prezentase toate localitățile și punctele de atracție turistică de pe Corfu. Astfel, deși nu știam sigur cât mai aveam de stat în această minunată vacanță în Corfu, plănuiesc pentru zilele următoare să vizitez: mănăstirea Moni Theotokou, Centrul vechi din orașul Corfu, Fortul Vechi cunoscut si sub numele de Palaio Frourio, Neo Frourio numită și Noua Fortareata sau Noua Citadel, Palaia Anaktora, pentru că sunt atrasă și de Veneția, Palatul Achilleion, Palatul Sf Mihai si Sf. George și cine știe ce voi mai descoperi pe parcurs.

Deodată, simt că îmi curge ceva rece pe piept. Speriată mă ridic, vărsasem cana de ceai pe mine. Mă uit în jurul meu eram tot acasă, în pat, înfofolită de mama focului. Deci totul fusese un vis. Nu-i nimic, îl fac eu să devină realiate. În zilele următoare caut pe net ofertele agențiilor de turism. Găsesc la Agentia de turism Paralela 45, prețuri atractive iar oferta lor asigura și transportul cu Charter Corfu. Așa că la vară mă așteaptă o minunată excursie în Corfu.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Laguna albastră

Nu mai știu exact câți ani aveam când am văzut pentru prima dată filmul Laguna albastră cu Brooke Shields și Christopher Atkins. Am fost fascinată de poveste, actori, dar mai ales de peisaj. Râdeam alături de ei, plângeam alături de ei, sufeream cu ei. Cum pe atunci nu aveam calculator și posibilitatea de a revedea filmul ori de câte ori doream, au urmat o lungă înșiruiri de nopți în care mă visam în acel spațiu mirific. Aveam costum făcut din frunze și nuci de cocos, părul cârlionțat cădea în cascadă pe umeri și pe spate. Înotam ori de câte ori doream în apa limpede, prindeam pește în modul cel mai rustic cu putință, alergam pe nisipul fierbinte și ce era cel mai important, nu trebuia să dau nimănui socoteală. Eram liberă, liberă să visez în fiecare seară altceva, și pe altcineva. Mintea mea de adolescentă îl vedea pe Făt-Frumos salvându-mă mereu din situații primejdioase și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Erau visurile mele, filmele mele în care eu eram și regizor și protagonistă. Putea intra cineva doar dacă îi dădeam eu voie și asta îmi crea un spațiu de confort.

Ei, dar anii au trecut, Făt-Frumos a apărut, nu pe cal alb și nici pe un vapor salvator, dar a apărut însă gândul la laguna albastră a rămas. Cum trăim într-o lume tot mai agitată, dorința de a ajunge într-un astfel de spațiu a devenit și mai mare. Câteva zile departe de lume sau măcar de mașini, claxoane, țipete ar fi fost minunate, însă niciodată nu era momentul potrivit. Dar încă aveam voie să visez și să ajung acolo ori de câte ori voiam eu, trăiască doamna imaginație.

După o perioadă destul de obositoare atât fizic cât și psihic mi-am dorit să dorm vreo 2-3 zile fără întrerupere. Lucrul acesta bineînțeles că nu s-a întâmplat. Încă de pe la ora 7.00  a și început să sune telefonul iar bebe, care are aproape 2 anișori, parcă e programat la ora 7.30 vine peste mine în cameră. Să dorm mai mult?!! Nici o șansă. Bodogănind că nici în zilele libere nu pot dormi măcar până la 9.00, în drum spre baie, îmi fac deja planul pentru a doua zi. Telefonul va fi închis iar bebe plantat la mama o noapte. Deci mâine leneveala mult așteptată. Cum nu era suficientă supărarea mea mă mai împiedic și de o cutie lăsată în mijlocul holului pe care scria : Vacanța perfectă. Da, glume mai puțin plăcute de dimineața. Peste două zile trebuia să fiu la birou, deci de unde vacanță?!! Târându-mi picioarele înapoi în pat ridic cu mișcări automate cutia de jos. O deschid. Un alt bilet pe care scria mare: Ghici unde plecăm mâine?! Nu avea chef de ghicitori, deci a clar că nu m-am gândit la nici o destinație. Dau la o parte biletul și găsesc un costum de baie de culoarea apei. Era albastru cu dungi albe. Slipul era simplu însă sutienul avea aplicate niște volănașe care te duceau cu gândul la feminitate și erotism. Culoarea și mirosul, nu știu dacă era real sau doar creat de mintea mea, m-au dus cu gândul la adolescență și la laguna mea albastră în care totul era cum voiam eu. Materialul delicat al costumului, că doar era marca Jolidon, am văzut mai târziu, mă făcea să mă și văd întinsă pe nisipul fin, scăldată de razele soarelui, cu o nucă de cocos în mână.

Ca și cum nimic nu ar mai fi contat, somnul a dispărut și s-a înfiripat o singură idee. Mergem la o lagună. Caut cu o disperare haotică telefonul înjurat ceva mai devreme și îl sun pe prințul meu care îmi confirmă că plecăm în Corfu. O ploaie de întrebări mi-au venit în minte dar parcă nu eram capabilă să o pun pe nici una. Cum cel de la capătul undelor mă cunoaște foarte bine a și răspuns la toate de-o dată: Totul este aranjat. Va fi o vacanță de vis. Trebuie să faci doar bagajele. 



Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Arta culturii luxului

Ca să putem argumentata relația dintre artă și lux ar trebui să vedem ce înseamnă fiecare noțiune. Uitându-ne în DEX online descoperim următoarele:

LUX s.= 1. v. fast. 2. bogăție, fast, pompă, splendoare, strălucire. (~ul ceremoniei.) 3. eleganță, somptuozitate. (~ul unui interior.)

 ÁRTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe.

Ambele noțiuni sunt abstracte și diferit interpretate, de fiecare persoană în parte, în funcție de stilul de viață, cultură, educație. 

Pentru omul din vârful muntelui este un lux să aibă, poate, calculator, internet sau chiar curent dar este artă să coasă costume populare, să țeasă sau să cioplească lemnul. Pentru o anumită categorie a omului modern de la oraș, luxul poate reprezenta o călătorie în Dubai sau să își cumpere haine scumpe și bijuterii pe măsură iar artă va fi considerat doar obiectul cu un preț exorbitant de mare. Și de cele mai multe ori nu îi înțelege mesajul, îl cumpără doar pentru că l-a auzit pe X sau Y că e lucrat de nu știu ce artist și e tare să îl ai în casă.

Mi-am amintit acum de o povestioară reală spusă de diriginta mea prin clasa a 8-a. O cunoștință de-a ei își luase o bibliotecă nouă, la modă pe atunci și pentru că voia să o amenajeze s-a dus la librărie și a întrebat cât costă metrul de carte. Nu era interesată de valoarea culturală a cărților ci de cum dădeau acestea așezate în bibliotecă.  Își dorea doar să aibă aceleași dimensiuni. Cam asta ajunge să fie relația dintre artă și lux. Pentru unii o anumită carte este o artă a literaturii și mai nou, prețul o transformă în lux, însă pentru alții este doar lux.

Arta nu ar trebui să fie un lux. Ea i-a naștere din dorința omului de a-și exprima ideile, frământările, și tot ce creează prinde viață și devine trainic în timp pe când luxul, este o exprimare a situației financiare, de cele mai multe ori. Și poate fi dus într-o extremă culturală sau într-un kitsch.

Concluzionând, am putea spune că arta este câteodată un lux și luxul o artă în a-ți dezvolta bunul gust. De aceea apar experți precum Elegantin, care, studiind standardul național și internațional în materie de lux ne ajută la formarea unei culturi a lui.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Farmecul în ochii unui copil

Era o zi însorită. Mă trezise mama destul de matinal. Ca niciodată, aș mai fi dormit. Pentru că știam că este prima zi de școală, voiam să mai amân momentul întâlnirii cu necunoscutul. După ceva insistențe și un pupic mare din partea ființei dragi mie mă ridic din pat și mă îndrept cu pași mărunți spre baie. După ritualul de dimineață, mama m-a îmbrăcat într-un sarafan pepit, cu șorț bleumarin cu volane, șosetele albe trei sferturi și pantofi negri cu baretă. Aveam să aflu că era uniforma claselor I-IV. Pentru că aveam părul lung, mi-a împletit și două codițe la capătul cărora a atârnat două funde albe mai mari decât mine, așa se purta pe atunci. Ca un accesoriu definitoriu îmi pusese în spate și ghiozdanul în care erau frumos aranjate abecedarul și aritmetica, cărți ale căror taine ascunse urma să le aflu. Cu un zâmbet larg și o privire blajină mama îmi spuse: Ești plină de farmec, copila mea dragă. Într-un mod parcă automat, îi răspund: Și tu ești fermecătoare mama.

Dar cum oare să nu fie o femeie plină de farmec ființa care mereu mă învață să disting binele de rău, cum să mă port?!! Cum să nu fie plină de farmec mama, cea care mă sărută ocrotitor pe frunte, care mă cuprinde în brațele ei, care mă dojenește cu o voce blajină atunci când greșesc și nu mai contenește cu laudele atunci când reușesc să duc la bun sfârșit o sarcină mai grea?!! Da, femeia aceea mărunțică, îmbrăcată în costumul pepit cu fustă plisată la care avea asortați o pereche de pantofi negrii, cu părul aranjat în bucle pe spate, era în ochii copilului de atunci și este în ochii femeii de azi femeia cu farmec care mi-a călăuzit primii pași în viață.

Drumul spre școală a fost unul plin de sfaturi și de încurajări. În doamna învățătoare, după descrierea mamei, vedeam reflectată ca în oglindă imaginea ei. Cu cât ne apropiam mai mult cu atât pașii deveneau mai greoi de făcut și deși era cald tremuram ca și cum ar fi fost 0 grade și strângeam în mod necontrolat din ce în ce mai tare mâna mamei. Am intrat în sala de clasă. O încăpere înaltă, văruită în alb. Ici și colo erau atârnate niște flori pe jumătate uscate iar pereții erau acoperiții de niște planșe îngălbenite de vreme pe care se aflau tipărite niște semne necunoscute mie. Aveam să aflu mai târziu că sunt reprezentații grafice ale alfabetului și tabla adunării. Razele jucăușe ale soarelui, ce treceau prin geamurile puțin prăfuite dădeau o notă cenușie. Atmosfera era tensionată. Larma pusese stăpânire iar emoțiile și teama de necunoscut făceau să îmi bată inima cu și mai multă putere, gata gata să îmi sară din piept. Nimic nu mai era ca la grădiniță. Lipseau jocurile și jucăriile, desenele și muzica. La un moment dat se auzise sunetul prelung al unei sonerii. Mama mă mai sărutase o dată pe frunte și apoi ieșise din clasă. Trăgând cu coada ochiului am văzut că asta făcuseră toți părinții. În locul mulțimii de adulți, în clasă a intrat îmbrăcată într-un costum gri- cenușiu, cu părul prins într-un coc destul de îngrijit ea, doamna învățătoare, o femeie destul de corpolentă, pe chipul căreia nu se citea nici un zâmbet, nici o strălucire în ochi. Eram uimită și dezamăgită. Nu înțelegeam unde văzuse mama asemănarea dintre ea și acea străină ascunsă după catedră. La un moment dat i-am întrezărit în geanta deschisă cutia de cremă Farmec. Știam de ea pentru că și mama o folosea. Creierașul meu de copil s-a gândit că de aceea și această femeie sobră o fi o Femeie cu Farmec. Însă cu timpul am înțeles ce a vrut să spună mama. În momentul în care a început să vorbească am fost vrăjită de ea. Avea o blândețe în voce ce nu se poate descrie în cuvinte. Preda de plăcere, nu era copil care să nu înțeleagă ceva din clasă, ne încuraja mereu mângâindu-ne pe creștetul capului iar când se supăra pe noi doar ridica dojenitor degetul. Au urmat patru ani minunați.

Anii au trecut, informațiile s-au acumulat și vreau să cred că am devenit mai înțeleaptă. Având imaginea mamei în gând, apoi a doamnei educatoare care mă vrăjea prin jocuri, poezii și cântece, a doamnei învățătoare care în ciuda aparențelor a știut să ne apropie și a altor femei pe care le-am întâlnit în viața mea, am înțeles că fiecare femeie are farmecul ei, unicitatea ei. Dacă unele sunt fermecătoare prin zâmbet, altele au farmec prin modul în care se îmbracă, prin atitudine sau mod de a vorbii.

În fiecare reprezentantă a feminității românești există o ROMÂNCĂ CU FARMEC, trebuie doar să aveți deschidere și dorința de a o descoperi.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Visul spre vacanță

Deja miroase a vacanță. Căldura devine din ce în ce mai insuportabilă, biroul îmbâcsit de hârtii te determină să evadezi într-o lume liniștită, la malul mării, pe nisipul fierbinte cu o băutură rece în mână. Dar mirajul nu durează prea mult căci deodată se aude deschizându-se ușa încăperii și un nou dosar stufos îmi este aruncat pe birou. Orele trec, programul se termină iar eu îmi târăsc alene picioarele spre casă. Aș vrea să mă răcoresc, să mă relaxez dar n-am nici o șansă.  Activitățile casnice își cer și ele atenția cuvenită: casa trebuie curățată, mâncarea pregătită, masa aranjată iar copiii nu mai contenesc cu țipetele și joaca. Rutina zilnică devine obositoare.

Timpul trece pe neobservate, liniștea se așterne încet, încet însă zăpușeala nu cedează. Îmi pregătesc o limonadă și mă așez în fața calculatorului. Mai am o săptămână până la concediu și încă nu ne-am decis unde să plecăm. Mi-am amintit de o discuție mai veche, avută cu colegii, despre Barcelona. Pentru că nu știam foarte multe încep să mă documentez. Accesez mai multe pagini pe internet și mă pun pe citit. La un moment dat imaginile deveneau tot mai difuze iar scrisul dispăruse. Deja nu mai citeam ci pluteam deasupra orașului, parcă eram pretutindeni dar în același timp nicăieri. O voce auctorială omniprezentă și omniscientă îmi prezenta toate monumente și istoria orașului.

Astfel am aflat că este capitala Cataloniei, iar întemeierea ei este atribuită cartaginezilor, în special lui Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Inițial localitatea s-a numit Barcino, iar romanii au transformat-o în castrum, bază militară romană. Cred că acea voce a mai spus câte ceva dar recunosc ca nu mai știu. Îmi amintesc de Gaudi și operele sale: Palatul Guell și Parcul Guell iar biserica Sagrada Família m-a impresionat. Să se lucreze la ea încă din 1882 și să nu fie încă terminată?!! Asta da misiune transmisă urmașilor. Fiecare basorelief e făcut cu migală, fiecare lovitură de daltă e gândită, calculată cu atenție. Orașul te poartă prin toate epocile, de la cea medievală la cea modernă. totul coexistă într-o armonie perfectă. Barcelona este un muzeu viu al arhitecturii. Turiștii se pot face plimbări pe dealurile frumos amenajate, iar copii pot avea parte de distracție în parcul amenajat în vârful Tibidabo. Este un oraș pentru toate vârstele.

Iubitorii de mare și de soare pot vizita Costa Brava, o înșiruire de stațiuni turistice. Nisipul fin și apa liniștită a Mediteranei te invită la leneveală și relaxare.

Deodată se aude un zgomot, tresar, scăpasem mouse-ul din mână. Îmi dădusem seama că adormisem în fața calculatorului dar îmi plăcuse ceea ce visasem ca atare am luat hotărârea să ne petrecem vacanța în Barcelona.

Am căutat pe internet ofertele de cazare și transport și am găsit câteva interesante la  Agentia de turism Paralela 45. Oferă posibilitatea de a pleca cu avionul din București sau Cluj existând curse Charter Costa Brava și Charter Barcelona. Am avut grijă să îmi rezerv locurile. Ultimele zile la muncă au trecut mai repede, nici căldura și nici treburile zilnice nu mă mai stresau. Așteptam doar ziua în care voi urca în avion și voi decola spre vacanta perfectă.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Mașina amintirilor

Eram pregătită de culcare. Căldura sobei mă toropea. Flacăra jucăușă ce se întrezărea, lumina firav încăperea. Trosnitul regulat al lemnelor mistuite de foc se contopea cu țăcănitul mașinii de cusut a bunicii. Din când în când se mai auzea pe la fereastră bătând cu timiditate în geam crengile gutuiului din fața casei. Atmosfera liniștită și vocea caldă a bunicii care îmi spunea o poveste mai mai că mă trimiteau în lumea viselor. Dar eu eram încăpățânată. Cu capul afundat în pernele moi, ușor întors într-o parte, urmăream cu o curiozitate de nedescris mișcările delicate dar ferme ale mâinilor bunicii. Făcea o rochie nouă dintr-un material de culoare grena. Nu știu ce material era, cred că o pânză de bumbac. Era deja croită și însăilată, mai trebuia doar cusută la mașină, și cum dimineață venea clienta după ea, bunica a fost nevoită să lucreze toată noaptea. Eram fascinată de lejeritatea cu care mânuia acea mașinărie imensă, așa o vedeam eu prin ochii mei de copil. Picioarele mișcau pedala mașinii cu ușurință. Din când în când se mai oprea să mai taie câte o ață sau ca să mai adauge câte un mic detaliu. Uneori își mai odihnea și picioarele, care deși o dureau, niciodată nu o auzeai văitându-se. Aveam o bunică perfecționistă. Făcea totul cu pasiune. Cum eram singura nepoată a familiei vă puteți imagina și cât de răsfățată eram de bunica, care îmi făcea mereu câte o bluziță, fustiță sau rochiță nouă. Pentru că aveam părul lung îmi oprea câte o fâșie de material și îmi făcea și o bentiță. Eram asortată din cap până în picioare. Îmi amintesc că mi-a făcut la un moment dat un paltonaș cloș, de culoare roșie și pentru că îmi era foarte drag pe lângă faptul că am stat toată ziua îmbrăcată cu el, nu am vrut să îl dau jos nici măcar seara la culcare. Cam acesta este primul meu contact cu mașina de cusut. Nu știam pe atunci că existau mai multe mărci sau modele, știam doar că este o adunătură de lemn și fier care poate să unească două fâșii tăiate de material. Mai târziu am aflat că mașina bunicii era un model Singer, vechi dar foarte bun. Încă mai este funcțională și astăzi. Era îngrijită cu mare atenție de bunica.

La un moment dat, am observat că nu toată lumea avea o mașină de cusut în casă și am vrut să aflu cum de o are bunica. Îmi spusese că mamei ei i-o dăduse un ofițer german prin 1920 pentru că îl adăpostise și îi îngrijise rănile, iar ea, fiind cea mai mare a avut voie să o folosească. Așa a învățat să coase, apoi apoi să croiască după alte rochii mai vechi iar când pasiunea i-a intrat în sânge nu a mai ieșit.

Acum mașinile de cusut se găsesc cu mult mai multă ușurință. Sunt de dimensiuni mult mai mici, astfel că pot fi așezate în orice loc al camerei. Achiziționarea ei se poate face de la un magazin de electrocasnice și de cele mai multe ori este prinsă și în anumite promoții electrocasnice.

Am moștenit și au pasiunea bunicii, dar nu am dus-o niciodată la stadiul de afacere, recunosc. Mai cos câte o lenjerie de pat, un tiv la o fustă, uneori mai cochetez și cu croitoria, și mai stric câte un material făcându-mi o fustă sau o bluză mai simplă, dar cam atât. De aceea, cadou de ziua mea mi-am luat o mașină Zinger, că doar așa avea și bunica, micuță dar numai bună pentru ce fac eu. Important este că nu mai are pedale, ce s-ar mai fi bucurat bunica dacă o vedea! Iar viteza de coasere este mult mai mare. O minunăție. Dar trebuie să vă spun că nu am renunțat niciodată la mașina veche, și de dragul amintirilor și a copilăriei frumoase petrecute alături de bunica o mai folosesc din când în când.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Între delir și inspirație

Stau de ceva vreme cu pensonul în mână, în fața pânzei albe. Nimic nu mă inspiră și totuși tema asta trebuie făcută. Ce-i drept nu e obligatorie, decât dacă vreau să trec anul. Și cum mă trag din familie de pictori vă dați seama ce ar fi, ca eu, mezinul studios să repet un an. Mama nu ar mai ieși din casă o lună întreagă iar tata cred că m-ar dezmoșteni. Cumplit.

Îmi impun să fac ceva și în cele din urmă reușesc să schițez o siluetă. Pentru că vreau să respect tema trântesc la nimereală și câteva tușe care lasă să se înțeleagă că ar avea și niște desuuri. Eu, eu cel care am petrecut atât de mult timp cu femeile, tocmai eu sunt acum lipsit de inspirație. Toate mi-au fost pe plac dar constat cu stupoare că nici una nu mi-a rămas pe retină. Mă gândesc la ele și îmi apar doar niște siluete încețoșate. O fi vreun blestem care s-a abătut asupra mea. 

Mă frământ, mă foiesc în colo și în coace prin casă fără nici un rost. Deschid televizorul, dar degetele parcă au rămas înțepenite pe comutatorul de programe. Caut o reclamă la lenjerie sau ceva de genul care să mă inspire. Nimic. Găsesc aruncate într-un colț câteva reviste pentru bărbați dar nimic nu se conturează. Îmi trebuie o muză. 

Deja se înserase, căldura acelei zile parcă mă sufoca, stresul provocat de pictura pe care trebuia să o fac și nu reușeam mă făcea să mă simt în camera de cămin ca într-o celulă. Îmi schimb tricoul plin de sudoare și ies. Colind în neștire orașul. Intru într-o bodegă și beau o bere. Mirosul îmbâcsit de alcool ieftin și tutun de proastă calitate mă fac să ies destul de repede. Dacă nu am găsit inspirația măcar mi-am potolit setea. Îmi continui drumul. Mă uit pe la vitrinele magazinelor, la panourile cu reclame dar nu se întrezărea nici o idee. 

Se întunecase bine. În depărtare se vedeau niște lumini multicolore, jucăușe lăsând diferite forme pe clădirile înalte din împrejurimi. Muzica nu se auzea prea bine dar se simțea basul. E vreun concert mă gândesc, și mă îndrept grăbit într-acolo. Surpriză. Era o prezentare a noii colecții de lenjerie intimă de la Jolidon. Fete frumoase, mă gândesc, lenjerie superbă, deci aici e de mine. Îmi fac loc printre curioși și ajung aproape de scenă. Sorbeam din priviri manechinele ce defilau cu atât de multă lejeritate. Am reușit să rețin că era vorba despre colecțiile: Passion Garden, Morning Beauty și Freesia Fresh. La un moment dat a defilat un superb manechin ce prezenta o lenjerie neagră, vintage... superb..., și manechinul și lenjeria. Profunzimea ochilor ei albaștrii, părul de aur ce îi cădea în bucle pe umerii goi, pielea albă... era imposibil să o uiți. Eram deja vrăjit dar la scurt timp totul se terminase, muzica, luminile, fata cu ochi albaștrii, totul dispăruse de parcă ar fi fost un vis din care mă trezisem. Mi-am amintit de tema pentru facultate. 

Am fugit până în camera, scările le-am urcat gâfâind și ajuns în fața pânzei albe mâna parcă se mișca singură. Pentru că am vrut să respect modelul lenjeriei am cautat pe net. A fost singurul moment în care m-am oprit din lucru. Nu știu când a trecut noaptea, când am urcat în metroul aglomerat, când am ajuns la facultate. M-am trezit doar în fața profesorului care nu mai contenea cu laudele iar întrebarea: Cine este femeia care ți-a pozat? a căzut ca un trăsnet. Habar nu aveam. Știu doar că am îngânat ... prezentarea. Important era că trecusem examenul dar acum începuse frământarea trezită în mine de frumoasa fată cu părul de aur. Speram să o pot revedea cândva și să îi pot spune: tu m-ai ajutat să reușesc fără să știi lucrul acesta.

Soarta fusese de partea mea. Coborând în grabă scările facultății dau peste o tânără, din neatenție. Destinul îmi joacă feste. Mă aplec să iau de jos mapa domnișoarei și când ridic privirea și mă pregătesc să spun scuzele de rigoare amuțesc. Era ea, muza mea din noaptea trecută. Nu mai eram în stare să spun nimic, nu reușeam să mai articulez nici un sunet de parcă eram tâmpit, dar cu o mișcare automată întorc pânza. Un zâmbet urmat de o invitație la cafea mă fac să mă relaxez. Sunt curios ce urmează să mi se mai întâmple.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Iubire secretă

Ultima scrisoare de dragoste...e ca și prima noapte de dragoste. A fost cu foarte mult timp în urmă, aproape că nici nu îmi mai amintesc. Nu, nu am 80 de ani doar că telefonul și calculatorul au pus stăpânire pe mine și e mai ușor să spui te iubesc printr-un mesaj sau printr-un email. Singurele scrisori le-am dedicat actualului meu soț. Încă și acum simt fluturași în stomac când îmi amintesc cu câtă nerăbdare așteptam scrisorile de la el. Era palpitant. Pentru că tot este plecat, am putea relua șirul dedicațiilor făcute pe hârtie, dar mă gândesc că ar ajunge el acasă înaintea lor :). 

Acum mă pregătesc să încep scrisoarea mea de dragoste. Nu e pentru soțul meu, lui îi spun direct ce am de spus. Așadar...vă las să descoperiși singuri.

  Dragul meu,

Încep prin a-ți cere iertare că te-am lăsat să zaci cam multă vreme în dulapul prăfuit. Îmi este dor de tine și mă frământ că nu te-am mai folosit de foarte mult timp. Mă întreb, oare mă vei mai asculta? Mă vei mai ajuta să îmi aștern ideile pe pânza albă așa cum o făceai înainte? Știu că este doar o singură cale de a afla răspunsul, dar recunosc că încă îmi este teamă. 

Prin această scrisoare vreau să îți mulțumesc că mi-ai umplut nopțile albe, și mi-ai însuflețit cu atât de multă iubire pânzele frumos așezate pe șevalet. Îți mai amintești cu câtă atenție mă ascultai atunci când am făcut primul trandafir? Eram nesigură dar tu îmi ghidai cu foarte multă răbdare și dragoste  mâna stângace.

Primul tablou pe care l-am pictat împreună cu tine a fost și primul premiat. Eram mândră de ceea ce am reuși amândoi și deși nu ți-am spus niciodată mi-ar fi plăcut să te fi avut lângă mine la vernisaj pentru a le arăta tuturor cine mi-a fost alături. Sunt plină de fericire, că totuși, atunci când am ajuns acasă, în intimitatea camerei mele, am avut curajul să te strâng în brațe și să dansez cu tine pe o simfonie a culorilor. Relația noastră e sfântă, unică și secretă. Chiar dacă ai m-ai îmbătrânit, te-ai mai tocit chiar și rupt uneori nu pot să mă despart de tine. Te iubesc, ești sacru, ești magic îmi dai încredere că ceea ce fac e frumos și apreciat. Nu m-ai certat niciodată, nu m-ai criticat, nu ai fost ranchiunos. Singurele tale nemulțumiri se manifestau prin desprinderea a câte unui fir de păr care mai apoi alerga amețit de aburii diluantului pe pânză.

Modul în care te unduiai în mâna mea, mișcările senzuale cu care alunecai plin de culoare pe pânză îmi redau și acum zâmbetul pe chip. Era momentul nostru, lumea noastră în care avea acces doar cei care aveau cheia secretă, creația. 

Tu ai știut să îmi alini sufletul ori de câte ori era îndurerat, ai știut să suferi, să speri și să te bucuri alături de mine. Îți mulțumesc dragul meu și îți promit că în foarte scurt timp te voi scoate la lumină, te voi reînvia și vom dansa din nou dansul secret al imaginației.

Penelul meu special, nu aștept să îmi răspunzi, sper doar că mi-ai rămas la fel de credincios iar la momentul potrivit îmi vei arăta asta. Nu îți trimit un pupic, însă îți promit că îți voi roade coada cu tot atât de multă îndârjire ca în momentele de concentrare maximă, din trecut.

                                                                                     Cu dragoste,
                                                                                                artista ta specială.

                                                  Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

Clasic vs. modern

Nu am văzut ca femeile din familia mea să se epileze, bunica mea nu prea avea păr pe picioare, căci doar acolo puteam eu să văd :), cred că se datora și vârstei, iar mama este blondă și ca atare nu se observă prea tare și în plus are foarte puțin. Ei, dar nu la fel de norocoasă am fost eu, din păcate. Sunt genul de femeie care are păr peste tot, mai puțin acolo unde trebuie. 

Îmi amintesc de prima experiență a îndepărtării părului. A fost pe la 13 ani. Aveam o bluziță albă, fără mâneci, foarte frumoasă, dar evitam să o port pentru că se vedea părul de la subraț. Atunci a decis mama să îmi cumpere o cremă. A trebui să îmi dau un strat gros în zona cu probleme, să stau vreo 30 de minute și apoi să îndepărtez totul cu o spatulă. Destul de chinuitor, dar problema era rezolvată. Mai rămânea și cel de pe picioare. Cum purtam mai mult pantaloni și fuste lungi nu mă deranja prea tare, asta până prin clasa a X-a când mă pune necuratul să mă îmbrac cu o fustă scurtă la liceu. Cum pe picioare nu aveam voie să mă epilez, îmi interzisese mama, am crezut că pot să ascund totul cu niște dresuri negre. Mare greșeală am făcut, căci au observat colegii și am devenit ținta atacurilor lor. Întoarsă acasă am hotărât să folosesc lama de ras indiferent de ce avea să spună stăpâna casei. Deși uneori mă mai tăiam sau mă iritam, am devenit prietena lamei foarte mulți ani, până prin anul doi de facultate când am reușit să îmi achiziționez un aparat de epilare, aparat ce îl bunghisem de foarte mult timp în vitrina unui magazin de electronice și electrocasnice. Pe atunci era ceva mai greu cu magazinele online. Îl am și acum, după mulți ani, dar l-aș pune la naftalină în favoarea metodelor moderne de epilare care cred ca sunt mai puțin dureroase. Deși este dotat cu un dispozitiv de amortizare a durerii, tot îmi mai scapă câte o lacrimă atunci când îl folosesc. Bineînțeles că nu de plăcere ci de durere.

Dar trecut-au anii și tehnologia a avansat, acum există tot felul de aparate, care mai de care mai performante, prețurile variază iar pe internet se găsesc tot felul de oferte și promoții, pe placul și pe buzunarul tuturor.

Făcând un scurt istoric al experiențelor mele de a scăpa de părul nedorit pot concluziona că toate m-au dus la rezultatul dorit, am avut o piele fină, însă pentru foarte puțin timp. Dacă am folosit crema am pierdut foarte mult timp, dacă am folosit lama, părul a crescut mai repede și mai gros, iar dacă am folosit aparul, am vărsat lacrimi de durere. Am uitat de ceară, dar recunosc că această metodă nu am testat-o însă îmi amintesc de poveștile colegelor mele care nu de puține ori ajungeau să se opărească sau să se irite. Experiențe destul de neplăcute, dar acestea au dus până la urmă la inventarea aparatelor de epilare definitivă cunoscută și sub numele de IPL. O adevărată binecuvântare pentru femeile care vor să scape într-un mod relaxant de părul nedorit. Nu am folosit încă nici metoda aceasta, însă niște probleme hormonale apărute după naștere mă cam obligă să o  încerc. M-am cam săturat să petrec timpul îndepărtând pilozitatea inestetică de pe corp și față când aș putea să stau mai mult cu familia. Și nu este de neglijat nici îmbunătățirea stării psihice prin îndepărtarea frustrărilor și a inhibițiilor.

 Acestea fiind spuse, vă urez spor la epilatul definitiv.

                                                         Acest articol este scris pentru SuperBlogSpring 2013.

Un cadou, o poveste

Luna Martie, LUNA FEMEII. 

Lună cam groaznică pentru bărbații care, dacă nu sunt atenți cu reprezentantele sexului frumos din jurul lor, sigur vor fi penalizați în singura zi dedicată lor, care cred că a fost aleasă strategic după 8 Martie.

Peste tot  atârnă șnurul alb- roșu frumos împletit, vitrinele sunt decorate cu flori, iar comercianții afișează tot ceea ce cred ei că este mai frumos pentru ați atrage atenția. Ei, totul pare de vis, dar acest frumos vis se transformă într-un coșmar în momentul în care pleci în căutarea cadourilor pe care ți le dorești perfecte.

Bineînțeles că te pregătești. Îți faci frumos listuța cu cele pe care vrei să le surprinzi: mama, sora, soția, prietena... și lista poate continua. Și începi. Iei magazinele la rând, dar pană la magazine mai treci și pe lângă comercianții stradali care te invită, de fapt îți urlă în urechi, să le vezi marfa de duzină și lipsită de imaginație.  După o luptă verbală cu ei reușești să scapi și să ajungi acolo unde vrei. Dar nici acolo nu te liniștești. Ce să cumperi, cum, îi place, nu îi place și alte o mie și una de întrebări. Dacă ești organizat îți notezi tot ceea ce vezi și te interesează, prețuri. Te duci apoi acasă faci o analiză a pieței, îți recalculezi bugetul pe care de cele mai multe ori îl și suplimentezi și apoi te reîntorci pe câmpul de luptă.

Cam complicat pentru mine. Așa că anul acesta am decis să fiu modernă, să mă adaptez secolului și fac cumpărăturile din fața calculatorului. Așa câștig mai mult timp pentru mine în special,pentru că am descoperit un magazin online în care găsesc o gamă variată de produse, și anume Borealy.

Pentru partea feminină totul s-a rezolvat repede, cu câte o broșă sau o pereche de cerceluși pe gustul fiecăreia. Ei dar acum începe partea complicată, cadoul pentru bărbatul de lângă mine. Vreau un cadou care să exprime sentimentele mele pentru el, dar trebuie să îl reprezinte, să îl caracterizeze. Este un tip pasionat de motociclete, dar îi place și ceea ce face la serviciu, vapoarele. Nu e un mare consumator de alcool, dar îi place să se delecteze,din când în când, cu câte un pahar de vin bun sau o tărie fină. Răsfoind cu atenție site-ul am găsit. Sunt două: Cadoul Boatman și Cadou Jack's Motor. Le-am pus în balanță și aceasta a înclinat spre primul. Macheta vasului frumos lucrată îi va înfrumuseța biroul arătând tuturor că își iubește meseria, iar vinul vechi îl vom bea împreună la cina pe care i-o voi pregăti cu multă dragoste. Grija cu care va fi împachetat de cei de la Borealy îi va arăta cât de mult îl iubesc și cât de atentă am fost la detalii pentru ca totul să fie perfect.

Nu e ușor să alegi cadoul perfect, dar când îl faci cu dragoste este imposibil să dai greș.

                                                       Acest articol este scris pentru SuperBlogSpring2013.

Femeia cu farmec

Noaptea și-a coborât mantia înstelată asupra orașului. O liniște monumentală se așterne și rar se mai aude câte un râs zgomotos din apartamentul de peste drum, cântecul indescifrabil al unui bețiv întârziat sau motorul turat la maxim al unei mașini cu mulți cai putere sub capotă.

Liniștea s-a stabilit și în casă, chicotelile nu se mai aud din camera alăturată, semn că ai mei năzdrăvani au adormit. În sfârșit eu cu mine însămi. Mă așez liniștită în fața oglinzii, obosită dar totuși dornică să fac ceva pentru mine. Cu mișcări ample îmi curăț tenul folosind produse din gama Farmec Natural. Oboseala mă face să cad parcă în visare. Mă uit uimită la imaginea reflectată în oglindă și mă surprind gândindu-mă într-o manieră filosofică la ce este femeia?...cu ce aș putea-o asocia?

Femeia= delicatețe, frumusețe, puritate, perfecțiune, farmec. Toți acești termeni definesc noțiuni abstracte și crearea unui sistem de evaluare al lor este practic imposibil de născocit. Dar oare cum ar arăta lumea dacă toate femeile ar fi catalogate și acceptate în societate după anumite criterii?!!! Probabil că pentru o perioadă de timp ar prima femeia 90/60/90, anorexică, sau femeia tunată, plină de silicon și botox așa cum a fost tendința ultimilor ani. Dar cum tot ceea ce este artificial distruge, sigur va fi îndepărtată destul de repede iar locul ei va fi luat de femeia naturală care știe să se bucure de viață, a cărui unic scop nu este frumusețea artificială a trupului și care probabil ar avea ca slogan   “ Îndrăgostește-te de viață “.

 

Sunt femeie, ce-i drept mă încadrez în categoria celor naturale, echilibrate, active dar cu respect de sine și știu foarte bine că oricât de frumoasă ai fi și oricât de mult te-ar ajuta gena tot trebuie să ai grijă de tine. Pentru că am schimbat prefixul am început să am grijă de ceea ce mănânc, asta ajută interiorul dar nu putem neglija exteriorul. Cremele pe bază de argan, gălbenele și aloe vera  fac minuni. Tot natura știe să ne fie alături. Doar natural vine de la natură , nu?!!

Pentru un moment îmi trece prin cap să încerc să mă încadrez și eu în prima categorie, dar femeia din oglindă se uită la mine cu o privire aspră, îmi arată degetul în semn de mustrare și parcă mă întreabă cu duritate: ce, nu îți place viața pe care o ai? E prea simplă și vrei să o complici fără nici un motiv? O operație o va atrage pe alta, rezolvarea unei imperfecțiuni va scoate alta în evidență. Tu ești frumoasă așa cum ești: naturală, plină de viață. Tot ce atingi tu parcă înflorește.

Cu o privire îngândurată  îmi dau seama că femeia din oglindă are dreptate și ca ideea ei să fie susținută îmi amintește și de Giulia, Ambasador gama FarmecNatural, o prezență feminină frumoasă dar naturală.

Dialogul continua, mâinile curățau cu atenție tenul de parcă ar fi fost programate să facă lucrul acesta cu o acuratețe desăvârșită. Deodată o voce mă trezește la realitatea liniștită din jurul meu:

-Frumoasa mea, nu vii la culcare?

                Acest articol este scris pentru SuperBlogSpring2013.