Sfarsit de august, ora 16.30... o cheie se invarte in broasca, o usa se deschide si o fata plina de zambet apare.
- Am o veste, inca nu am luat nici o decizie, dar sufletul imi tresalta de bucurie...
Nu imi afisez curiozitatea si intreb pe un ton plictisit:
- Ce e?
- Mi s-a propus sa lucrez o perioada in India, stii doua luni voi fi departe de familie, dar am posibilitatea .......
Nu
stiu ce a mai spus, deja gandul imi fugise la acele seri de marti in
care mama imi cumpara o ciocolata cu rom si mergeam la Doina la filmele
indiene: muzica, dans, culori vii, multa stralucire totul imbracat
intr-o poveste de iubire...Prietenul meu elefantul, O floare si doi
gradinari... Pentru bondocul acela de fata care abia reusea sa citeasca
si pentru ochisorii aceea curiosi totul era o lume de basm.
Imi
amintesc ca seara, inainte de culcare, visam sa ajung in India. Din
perspectiva filmelor, totul era numai muzica si culoare. Nu stiu cat a
durat aceasta perioada, la acea varsta in care domnea doar grija temelor
timpul nu era masurabil pentru mine. Vremea a trecut, am crescut si
visele marete au intrat rand pe rand intr-un cufar bine zavorat. Mi se
repetase destul de mult ca viata nu e roz, sa revin cu picioarele pe
pamant si sa las visurile. Nu le-am lasat, simteam ca daca nu visez nu
voi deveni decat un suflet cenisiu ce face totul doar pentru ca asa
trebuie facut. Am evadat in carti, l-am descoperit pe Eliade si a lui
Maitreyi, inca o scurta incursiune in cultura indiana. Curiozitatea si
dorinta de a descoperi acest taram crescusera tot mai mult, dar
posibilitatea de a ajunge acolo devenea tot mai indepartata. Am intrat
in jocul vietii: studii, casatorie, copii si totul a ramas prafuit in
urma. Ma bucuram pentru cele cateva zile de concediu pe care le puteam
petrece la mare sau la munte, restul...
Vocea plina de extaz ma trezeste in visare:
- Ce parere ai?..
Nu am reusit decat sa murmur:
- Mereu am visat sa vad India.
- Deci sa accept? Sa ma duc acolo?
Dupa
ce am pus totul in balanta, oferta a fost acceptata. A urmat o perioda
destul de dificila, preluasem toate sarcinile casei. Orele lungi de
discutii pe internet, bucurii, tristeti, lacrimi si zambete cu gura pana
la urechi, erau noua noastra ocupatie. Plecarile se indesisera iar
suferinta despartirii se acutiza. A luat nastere ideea de a plecata
toata familia acolo. Nu m-am gandit la riscuri, deja ma vedeam facand
bagajele si pornind pe un drum necunoscut dar de mult visat, desi cei
mai carcotasi imi spuneau ca imi pun viata in pericol si ca sunt
inconstienta ca imi iau copiii cu mine.
Nu, nu era inconstienta, era doar dorinta de a descoperi. Primul drum a fost la medicul de familie pentru a afla ce vaccinuri trebuie sa le mai fac copiilor. Nici unul, a fost raspunsul, insa eu a trebuit sa fac mai multe. Vaccinarile pentru calatoriile in afara tarii se fac doar la Constanta, asa ca intr-o zi ploioasa ne-am infatisat la cabinetul medical din vama portuara. Totul a fost frumos pana am aflat ca trebuie sa umblam prin oras dupa ele si nici costul lor nu a fost prea mic, pentru 2, vreo 450 ron. Ploaia ne luase prin surprindere, asa ca nu aveam umbrela, circulatia era destul de incurcata, multe strazi cu sens unic si fara posibilitate de intoarcere... Intr-un tarziu am lasat masina intr-o parcare si am luat-o la picior, prin ploaie, in cautarea farmaciei, caci una singura din toata Constanta avea acele vaccinuri. Intoarsa murata de ploaie, si zgribulita de frig la cabinetul medical, mi-au administrat cu bunavointa platita, deasemenea, cele doua doze de vaccin. Cica mai trebuia sa fac vreo doua dar nu m-am mai riscat.
Cum totul era aranjat, la ambasada cerererile trimise online, intepaturile de protectie facute am mai profitat si de cateva zile de concediu prin tara. Dar... bineinteles ca exista si un dar...a sunat telefonul de serviciu al sotului. O voce feminina si vinovata s-a auzit spunand: '' Stii, trebuie sa va prezentati personal la ambasada pentru a va depune dosarul si pasapoartele''. Presati de timp, caci biletele de avion erau deja luate, si mai aveam vreo zece zile pana la plecare, am aruncat bagajele in masina si am pornit spre Bucuresti. O intreaga nebunie ce ne-a tinut cu sufletul la gura. A trebuit sa printam foarte multe hartoage, sa scoatem poze si cu 10 minute inainte e a inchide ambasada ne-am infatisat tantosi in fata consulului. Dupa o analiza destul de minutioasa a hartiilor, si plata unei taxe destul de mari, am primit viza pentru un an si rugamintea de a veni peste o saptamana sa ne ridicam pasapoartele.
Acum ca totul era pregatit ne-am continuat scurta vacanta prin munti: TransFagarasan, TransAlpina, Sibiu, Basov, Sighisoara, aventuri si voie buna. Timpul trecea destul de repede, iar plecarea in India se apropia cu pasi marunti.
Cu cateva zile inainte de plecare s-a intamplat sa fie si ziua mezinului, asa ca am profitat si am strans toata familia pentru a ne lua la revedere. Aveam sa nu ne mai vedem fata in fata vreo sase luni. Eh, dar a venit si ziua plecarii. Bagaje, verificari, agitatie,telefoane sunand, musafir neasteptati, o intreaga nebunie. La un moment dat insa se facuse o liniste deplina. Nu se mai auzeau decat bataile inimilor gata-gata sa sara din piept. Insa, copiii care stateau, cica, cuminti in camera lor, au considerat ca daca tot pleaca nu mai au nevoie de lustra lor si cu ajutorul unei frumoase mingi care a ajuns apoi taiata, au spart-o. Incidentul s-a incheiat repede caci a intervenit mamaia care are grija sa ii alinte mai bine pe nazdravani.
Plansete...rasete...imbratisari...Copiii nu stiau prea bine ce se intampla... Mergem cu avionul, mamaie o sa mergem cu vionul...Portierele masinii, ce urma sa ne duca spre aeroport, s-au auzind inchizindu-se rand pe rand, ultimele salutari si pupaturi trimise prin geamul stralucitor. Toata agitatie exterioara se transformase in framantari launtrice. Urma un drum lung, prea lung pentru nelinistea cauzata de necunoscut: aeroport Bucuresti, un zbor de 5 ore, 24 de ore petrecute in Doha, Qatar, apoi alte 5 ore de zbor si apoi... apoi confruntarea cu realitatea mult visata: India.
Nu, nu era inconstienta, era doar dorinta de a descoperi. Primul drum a fost la medicul de familie pentru a afla ce vaccinuri trebuie sa le mai fac copiilor. Nici unul, a fost raspunsul, insa eu a trebuit sa fac mai multe. Vaccinarile pentru calatoriile in afara tarii se fac doar la Constanta, asa ca intr-o zi ploioasa ne-am infatisat la cabinetul medical din vama portuara. Totul a fost frumos pana am aflat ca trebuie sa umblam prin oras dupa ele si nici costul lor nu a fost prea mic, pentru 2, vreo 450 ron. Ploaia ne luase prin surprindere, asa ca nu aveam umbrela, circulatia era destul de incurcata, multe strazi cu sens unic si fara posibilitate de intoarcere... Intr-un tarziu am lasat masina intr-o parcare si am luat-o la picior, prin ploaie, in cautarea farmaciei, caci una singura din toata Constanta avea acele vaccinuri. Intoarsa murata de ploaie, si zgribulita de frig la cabinetul medical, mi-au administrat cu bunavointa platita, deasemenea, cele doua doze de vaccin. Cica mai trebuia sa fac vreo doua dar nu m-am mai riscat.
Cum totul era aranjat, la ambasada cerererile trimise online, intepaturile de protectie facute am mai profitat si de cateva zile de concediu prin tara. Dar... bineinteles ca exista si un dar...a sunat telefonul de serviciu al sotului. O voce feminina si vinovata s-a auzit spunand: '' Stii, trebuie sa va prezentati personal la ambasada pentru a va depune dosarul si pasapoartele''. Presati de timp, caci biletele de avion erau deja luate, si mai aveam vreo zece zile pana la plecare, am aruncat bagajele in masina si am pornit spre Bucuresti. O intreaga nebunie ce ne-a tinut cu sufletul la gura. A trebuit sa printam foarte multe hartoage, sa scoatem poze si cu 10 minute inainte e a inchide ambasada ne-am infatisat tantosi in fata consulului. Dupa o analiza destul de minutioasa a hartiilor, si plata unei taxe destul de mari, am primit viza pentru un an si rugamintea de a veni peste o saptamana sa ne ridicam pasapoartele.
Acum ca totul era pregatit ne-am continuat scurta vacanta prin munti: TransFagarasan, TransAlpina, Sibiu, Basov, Sighisoara, aventuri si voie buna. Timpul trecea destul de repede, iar plecarea in India se apropia cu pasi marunti.
Cu cateva zile inainte de plecare s-a intamplat sa fie si ziua mezinului, asa ca am profitat si am strans toata familia pentru a ne lua la revedere. Aveam sa nu ne mai vedem fata in fata vreo sase luni. Eh, dar a venit si ziua plecarii. Bagaje, verificari, agitatie,telefoane sunand, musafir neasteptati, o intreaga nebunie. La un moment dat insa se facuse o liniste deplina. Nu se mai auzeau decat bataile inimilor gata-gata sa sara din piept. Insa, copiii care stateau, cica, cuminti in camera lor, au considerat ca daca tot pleaca nu mai au nevoie de lustra lor si cu ajutorul unei frumoase mingi care a ajuns apoi taiata, au spart-o. Incidentul s-a incheiat repede caci a intervenit mamaia care are grija sa ii alinte mai bine pe nazdravani.
Plansete...rasete...imbratisari...Copiii nu stiau prea bine ce se intampla... Mergem cu avionul, mamaie o sa mergem cu vionul...Portierele masinii, ce urma sa ne duca spre aeroport, s-au auzind inchizindu-se rand pe rand, ultimele salutari si pupaturi trimise prin geamul stralucitor. Toata agitatie exterioara se transformase in framantari launtrice. Urma un drum lung, prea lung pentru nelinistea cauzata de necunoscut: aeroport Bucuresti, un zbor de 5 ore, 24 de ore petrecute in Doha, Qatar, apoi alte 5 ore de zbor si apoi... apoi confruntarea cu realitatea mult visata: India.
