duminică, 6 octombrie 2013

Un vis devenit realitate

Sfarsit de august, ora 16.30... o cheie se invarte in broasca, o usa se deschide si o fata plina de zambet apare.
- Am o veste, inca nu am luat nici o decizie, dar sufletul imi tresalta de bucurie...
Nu imi afisez curiozitatea si intreb pe un ton plictisit:
- Ce e?
- Mi s-a propus sa lucrez o perioada in India, stii doua luni voi fi departe de familie, dar am posibilitatea .......

Nu stiu ce a mai spus, deja gandul imi fugise la acele seri de marti in care mama imi cumpara o ciocolata cu rom si mergeam la Doina la filmele indiene: muzica, dans, culori vii, multa stralucire totul imbracat intr-o poveste de iubire...Prietenul meu elefantul, O floare si doi gradinari... Pentru bondocul acela de fata care abia reusea sa citeasca si pentru ochisorii aceea curiosi totul era o lume de basm. 

Imi amintesc ca seara, inainte de culcare, visam sa ajung in India. Din perspectiva filmelor, totul era numai muzica si culoare. Nu stiu cat a durat aceasta perioada, la acea varsta in care domnea doar grija temelor timpul nu era masurabil pentru mine. Vremea a trecut, am crescut si visele marete au intrat rand pe rand intr-un cufar bine zavorat. Mi se repetase destul de mult ca viata nu e roz, sa revin cu picioarele pe pamant si sa las visurile. Nu le-am lasat, simteam ca daca nu visez nu voi deveni decat un suflet cenisiu ce face totul doar pentru ca asa trebuie facut. Am evadat in carti, l-am descoperit pe Eliade si a lui Maitreyi, inca o scurta incursiune in cultura indiana. Curiozitatea si dorinta de a descoperi acest taram crescusera tot mai mult, dar posibilitatea de a ajunge acolo devenea tot mai indepartata. Am intrat in jocul vietii: studii, casatorie, copii si totul a ramas prafuit in urma. Ma bucuram pentru cele cateva zile de concediu pe care le puteam petrece la mare sau la munte, restul...

Vocea plina de extaz ma trezeste in visare:

- Ce parere ai?..
Nu am reusit decat sa murmur:

- Mereu am visat sa vad India.

- Deci sa accept? Sa ma duc acolo?

Dupa ce am pus totul  in balanta, oferta a fost acceptata. A urmat o perioda destul de dificila, preluasem toate sarcinile casei. Orele lungi de discutii pe internet, bucurii, tristeti, lacrimi si zambete cu gura pana la urechi, erau noua noastra ocupatie. Plecarile se indesisera iar suferinta despartirii se acutiza. A luat nastere ideea de a plecata toata familia acolo. Nu m-am gandit la riscuri, deja ma vedeam facand bagajele si pornind pe un drum necunoscut dar de mult visat, desi cei mai carcotasi imi spuneau ca imi pun viata in pericol si ca sunt inconstienta ca imi iau copiii cu mine.

 Nu, nu era inconstienta, era doar dorinta de a descoperi. Primul drum a fost la medicul de familie pentru a afla ce vaccinuri trebuie sa le mai fac copiilor. Nici unul, a fost raspunsul, insa eu a trebuit sa fac mai multe. Vaccinarile pentru calatoriile in afara tarii se fac doar la Constanta, asa ca intr-o zi ploioasa ne-am infatisat la cabinetul medical din vama portuara. Totul a fost frumos pana am aflat ca trebuie sa umblam prin oras dupa ele si nici costul lor nu a fost prea mic, pentru 2, vreo 450 ron. Ploaia ne luase prin surprindere, asa ca nu aveam umbrela, circulatia era destul de incurcata, multe strazi cu sens unic si fara posibilitate de intoarcere... Intr-un tarziu am lasat masina intr-o parcare si am luat-o la picior, prin ploaie, in cautarea farmaciei, caci una singura din toata Constanta avea acele vaccinuri. Intoarsa murata de ploaie, si zgribulita de frig la cabinetul medical, mi-au administrat cu bunavointa platita, deasemenea, cele doua doze de vaccin. Cica mai trebuia sa fac vreo doua dar nu m-am mai riscat.

Cum totul era aranjat, la ambasada cerererile trimise online, intepaturile de protectie facute am mai profitat si de cateva zile de concediu prin tara. Dar... bineinteles ca exista si un dar...a sunat telefonul de serviciu al sotului. O voce feminina si vinovata s-a auzit spunand: '' Stii, trebuie sa va prezentati personal la ambasada pentru a va depune dosarul si pasapoartele''. Presati de timp, caci biletele de avion erau deja luate, si mai aveam vreo zece zile pana la plecare, am aruncat bagajele in masina si am pornit spre Bucuresti. O intreaga nebunie ce ne-a tinut cu sufletul la gura. A trebuit sa printam foarte multe hartoage, sa scoatem poze si cu 10 minute inainte e a inchide ambasada ne-am infatisat tantosi in fata consulului. Dupa o analiza destul de minutioasa a hartiilor, si plata unei taxe destul de mari, am primit viza pentru un an si rugamintea de a veni peste o saptamana sa ne ridicam pasapoartele.

Acum ca totul era pregatit ne-am continuat scurta vacanta prin munti: TransFagarasan, TransAlpina, Sibiu, Basov, Sighisoara, aventuri si voie buna. Timpul trecea destul de repede, iar plecarea in India se apropia cu pasi marunti.

Cu cateva zile inainte de plecare s-a intamplat sa fie si ziua mezinului, asa ca am profitat si am strans toata familia pentru a ne lua la revedere. Aveam sa nu ne mai vedem fata in fata vreo sase luni. Eh, dar a venit si ziua plecarii. Bagaje, verificari, agitatie,telefoane sunand, musafir neasteptati, o intreaga nebunie. La un moment dat insa se facuse o liniste deplina. Nu se mai auzeau decat bataile inimilor gata-gata sa sara din piept. Insa, copiii care stateau, cica, cuminti in camera lor, au considerat ca daca tot pleaca nu mai au nevoie de lustra lor si cu ajutorul unei frumoase mingi care a ajuns apoi taiata, au spart-o. Incidentul s-a incheiat repede caci a intervenit mamaia care are grija sa ii alinte mai bine pe nazdravani.

Plansete...rasete...imbratisari...Copiii nu stiau prea bine ce se intampla... Mergem cu avionul, mamaie o sa mergem cu vionul...Portierele masinii, ce urma sa ne duca spre aeroport, s-au auzind inchizindu-se rand pe rand, ultimele salutari si pupaturi trimise prin geamul stralucitor. Toata agitatie exterioara se transformase in framantari launtrice. Urma un drum lung, prea lung pentru nelinistea cauzata de necunoscut: aeroport Bucuresti, un zbor de 5 ore, 24 de ore petrecute in Doha, Qatar, apoi alte 5 ore de zbor si apoi... apoi confruntarea cu realitatea mult visata: India.

joi, 12 septembrie 2013

Onam sau Sarbatoarea bogatiei

Desi ar trebui sa o iau in ordine cronologica cu descoperirile facute in indepartata Indie, trisez putin pentru ca vreau sa va impartasesc din spiritul de sarbatoare care a cuprins intreaga Kerala. Da, locul in care ma aflu este statul Kerala, mai exact orasul Kochi, undeva prin sudul Indiei.

Dar sa revenim la sarbatoare noastra. De maine incepe sarbatoarea numita Onam. Este un elogiu adus regelui Mahabali. Legenda, aflata de la o localnica, Anila, spune ca in perioada acestui rege, statul Kerala a fost infloritor, oamenii traiau in armonie si indestulare. Regele era foarte bland si generos. Dadea oamenilor tot ceea ce acestia voiau. Reusise sa cucereasca chiar si adancurile pamantului, impunandu-si astfel legile peste cele 3 taramuri. Vishnu, nemultumit de reusita regelui, s-a ransformat intr-un pitic, si a cerut acestuia o bucata de pamant de trei pasi lungime. Regele a acceptat sa ii ofere ceea ce ii ceruse si de indata piticul s-a transformat intr-un urias. Cu primul pas a traversat tot pamantul si dedesupturile lui, cu al doilea pas a cuprins raiul iar a treia oara cand a pasit a pus piciorul pe capul regelui, ucigandu-l. De atunci, se spune ca regele se intoarce in fiecare an, in perioada august- septembrie, timp de zece zile pentru a-si vedea poporul.

Este una dintre putinele sarbatori tinute de toti indienii din Kerala, indiferent de casta sau religie. La aceasta sarbatoare trebuie imbracate haine noi, femeile poarta sariuri albe impodobite cu dungi aurii, barbatii un fel de fuste tot albe( nu am identificat inca cum se munesc) iar copii dhoti ( pantalon sau fusta si bluza). Toate aceste haine sunt specifice acestui stat.
La intrarea in orice casa, magazin sau birou, pe jos, te intampina aranjamente din flori, frumos mirositoare, numite pookalam. Aceste ornamente sunt facute, cu multa migala, de 3-5 fete. Pe langa flori se mai adauga si candele cu ulei de susan si niste statuete. In unele magazine am vazut si fotografi sau statuete cu regele Mahabali.

Prima zi debuteaza si cu o masa fastuasa, Onam Sadhya, in care sa se arate bogatia din perioada regelui. De aceea se pun 12-14 feluri de mancare, Payasams. Am avut sansa sa iau parte la o astfel de cina. Pe o frunza de banan se pun: orez, banane proaspede si urcate, tot felul de sosuri si 2 tipuri de desert. Din fotografie lipseste desertul: un lapte cu fidea, nuci caju, cardamom, vanilie si alte mirodeni( gustos) si o crema cu ingrediente neidentificate concret inca ( dar fac sapaturi), probabil nuci macinate, lapte. La masa traditionala de obicei se mananca pe jos, pe rogojini. Inca nu am avut parte de o astfel de experienta. Marturisesc ca am incercat sa mananc orez cu mana, dar nu am reusit.

duminică, 31 martie 2013

Un program imaginar

Sunt nouă în lumea bloggerilor și nu am descoperit încă toate elementele de exploatarea ale acestui segment și de aceea mi-ar fi cam greu să mă recomand ca partener media. Probabil că în afară de a pune logo-ul pe pagină și a scrie un articol despre experiența mea la Spring SuperBlog 2013 nu aș știi să fac mai multe. Cred că voi fi capabilă să dezvolt mai mult acest subiect la următoarea competiție SuperBlog.

Dar pentru că de imaginație nu duc lipsă, zic eu, aș putea deduce cum se desfășoară o zi de lucru la un partener media. Pentru că tot intru în categoria femeilor dornice să afle ce este în tendințe, voi face referire la comunitatea femeilor senzaționale, www.121.ro. Am voie să cred că totul începe cu o ușoară alergare în jurul blocului pentru stimularea creierului, apoi cu un mic dejun copios și o cafea bună, una aromatizată cu cardamom, că tot am descoperit acum ingredientul. Ei, dar este posibil cal ucrul acesta să fie un mit, pentru că asta nu este tot timpul posibil. Deoarece interesul cititorilor este menținut numai cu informații noi și articole interesante, programul începe atunci când e nevoie și se sfârșește atunci când se poate. Ziua de lucru începe probabil cu o vizita la birou pentru a preda spre corectare și șefei articolele scrise în noaptea anterioară. Eventual mai ești prinsă și într-o ședință pentru a se lua măsuri de precauție că toată lumea știe ce are de făcut și pentru a afla programul de lucru pentru ziua în curs: prezentări de modă, un interviu cu un nou stilist, reclamă la o nouă dietă sau la la un nou produs cosmetic și tot așa. Înarmată cu o agendă, un mănunchi de pixuri, un reportofon și nelipsitul aparat foto, femeia senzațională pornește la treabă. Spre seară sau mai bine zis la miez de noapte, ajunge și acasă pentru a evalua informațiile culese și pentru a le prezenta frumos în articole ce urmează a fi înmânate, pe internet cititorilor.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

sâmbătă, 30 martie 2013

Dragoste la prima vedere

logo_borealyCadoul perfect... Mmmm, ușor este pentru mine să găsesc cadoul potrivit pentru cei din jurul meu, însă pentru mine e mai greu. Mă hrănesc cu bucuria pe care o văd în ochii celor dragi atunci când reușesc să le ofer ceva frumos fără să am nevoie de o ocazie deosebită. În ceea ce mă privește, mereu îmi zic: nu e momentul acum, lasă că am mai mult timp data viitoare, și tot așa.

Dar nu s-a mai întâmplat lucrul acesta în una din ultimele zile ale iernii. Eram în autobuz, grăbită să ajung să îmi iau copilul de la grădiniță. Mă uitam pierdută pe geam și imaginile treceau cu viteză prin fața mea. Aceleași clădiri mohorâte, oameni grăbiți și dezinteresați, străzi murdare. Din când în când mai oprea în câte o stație și în larma și împingându-se, coborau sau urcau călătorii. Se mai găsea și câte unul care să mai tragă și câte o înjurătură printre dinți. Ajunsesem în centrul orașului. Mai aveam două stații și trebuia să cobor. Deodată, se făcuse liniște în jurul meu, nu mai auzeam nici fâsâitul ușilor, nici larma oamenilor, nici țipete sau înjurături. Privirea îmi era cucerită de el, de paltonul acela frumos din vitrina magazinului aranjată deja de primăvară. Eu rar îmi cumpăr haine și mai mult la insistențele soțului meu, dar de data aceasta.... Dacă nu aș fi fost condiționată de timp aș fi coborât să îl probez. Croiala era minunată, parcă era o rochie Merilyn Monroe, dar cu mâneci și fără decolteu. Culoarea era nemaipomenită. O îmbinare de negru, gri și roșu, nimic nu era mai mult sau mai puțin, ci doar atât cât trebuie. Ciudat, eu care nu eram atât de atentă la detalii, acum, în câteva secunde reținusem mai multe ca oricând.

Mi-am continuat drumul, dar am coborât în stația în care trebuia, mai mult automat căci gândul meu a rămas acolo, la vitrina frumos aranjată în care se afla paltonul meu. Ajunsă acasă i-am împărtășit bucuria descoperirii și soțului meu care nu a ezitat să îmi spună : Ia-ți-l dragă. Bineînțeles, că au mai trecut ceva zile până am reușit să ajung la magazin, dar la primul moment pe care l-am avut liber am și fugit spre el. Am intrat sfioasă în magazin, iar cu privirea căutam paltonul. Îmi era puțin groază de prețul pe care l-ar putea avea căci știam scorurile din magazin dar eram hotărâtă să îl cumpăr. Nu la-m reperat din prima, cum nu mai era nici în vitrină un sentiment de teamă m-a cuprins: Dacă l-a vândut?!! Înainte de a întreba ce și cum mă hotărăsc să dau o raită și să văd celelalte produse. M-am îndreptat spre zona unde stăteau frumos atârnate paltoanele. În spate, timid, chiar ascuns aș putea spune, parcă așteptându-mă pe mine, stătea el, frumosul meu veșmânt. Nu știu dacă am cerut voie să îl probez sau dacă am întrebat unde sunt cabinele de probă, m-am trezit cu el deja pe mine, admirându-mă îndelung în oglinda imensă din fața mea. Era perfect. Croiala mă prindea de minune, iar stofa...stofa era atât de moale și de fină. Eram hotărâtă să îl cumpăr. Pentru prima oară am ales să cumpăr ceva pentru mine fără a mă uita la prețul scris pe etichetă. Ca atare, ajunsă cu el la casă, și întrebată cum plătesc m-am surprins murmurând: Cât costă?! Vânzătoarea s-a uitat nedumerită la mine, mi-a răspuns, iar eu i-am întins cardul. Atât de mulți bani am în portofel doar în ziua în care mă duc la bancă să îmi plătesc rata. Posesoare a unei superbe haine, ies din magazin și îmi venea să strig de bucurie că am reușit să îmi fac eu însămi un cadou perfect, minunat.

    Cutie pentru bijuterii Amira by Friedrich Schmuckkastchen Luxury.Ajunsă acasă mi-am zis că trebuie să îmi creez și un set de bijuterii care să se sorteze. Deși fac bijuterii handmade de câțiva ani, niciodată nu am ceva asortat atunci când am nevoie. Așa că m-am pus pe treabă și câteva ore mai târziu aveam și accesorii dorite. Dar cum voiam să fie păstrate la loc sigur, caut în disperare prin dulapuri o cutie pentru bijuterii. Nimic. Intru repede pe net, și cum știam că cei de la Borealy au lucruri deosebite mă duc direct la ei, și dau peste o frumusețe pe care constat că o pot și  personaliza pictând-o și în plus se și potrivește cu mobila.. O comand iar când am primit-o acasă, frumos împachetată cum doar cei de la Borealy știu să o facă, o desfac, îmi aranjez primele bijuterii create special pentru mine în ea și apoi o pun la loc de cinste, ca să mă pot lăuda la toată lumea cu noile mele achiziții.

Aveam un sentiment de mândrie, de bucurie. Nu îl mai gustasem până atunci dar trebuie să recunosc că îmi plăcea. Eu care destul de greu fac și fotografii la propriile creații de data aceasta nu am rezistat tentației de a împărtăși cu cei din jur bucuria și am și creat un colaj pe care o să vi-l arăt și vouă. A fost pentru prima dată, în special de când sunt mamă, când nu m-am simțit vinovată că mi-am luat ceva doar pentru mine. Nu știu dacă o asemenea experiență voi mai trăi prea curând însă de aceasta mă bucur din plin.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

joi, 28 martie 2013

Poșeta...sau personalitatea femeii

Cerei unei femei să îți vorbească despre rochițe, cosmetice, pantofi sau poșete și ai toate șansele să nu mai poți spune nimic timp de vreo câteva ore?!!...Nuuuuuuuuuuuu. Timp de vreo câteva zile. Reeija, regina poșetelor, m-a invitat să vorbesc despre geanta mea preferată. Așa că pregătiți-vă.

reeija
Ei bine nu mă pot decide la o singură geantă. Nu că aș avea prea multe, dar am două preferate și săracele cred că s-au cam săturat de mine, însă eu de ele nu. Prima, este una maaaare. Elegantă, dar maaaaaaare. Cred că este cea mai studioasă poșetă din lume. Știe literatură și gramatică mai ceva ca un elev de clasa a 8-a ce se pregătește de examen. Și la câte pixuri și hârtie cară zilnic mi-e să nu se apuce să scrie în locul meu la SuperBlog. Cam chinuită săraca. Și cum nu e suficientă tortura la care este supusă, mai primește cu destul de mult stoicism și telefoanele, portofelul, rujul, parfumul, șervețele și câte și mai câte. Cred că mai ușor ar fi să spun ce nu am în ea decât ce am. Trebuie să fiu pregătită mereu să fac față oricărei situații. De vreo două ori mi-a atras atenția că nu prea îi place tratamentul. Și-a desfăcut căptușeala, și-a stricat fermoarul, doar, doar să o mai las să se liniștească. Dar eu, nu și nu. Am doftoricito cum m-am priceput eu mai bine și iar am pus-o la treabă. Ce să îi fac dacă este practică. A, nu v-am mai spus că a cărat și scutecele, hăinuțe, fructele pentru copii, sticle cu apă. Uneori a făcut-o și pe seiful. Cu fermoarul tras și clăpița deasupra de multe ori a ascuns cadourile și surprizele pregătite celor dragi. De ce? E simplu. Sunt singura femeie din familie, și cum regula este ca bărbatul să nu umble în poșeta unei doamne, nici  soțul și nici cei doi năzdrăvani nu își bagă nasul. Adevărul este că mi-am pus soțul odată să îmi aducă ceva din ea și a spus că data viitoare preferă să spele vasele decât să mai facă asta. Asta este poșeta mea ce spune că pot înfrunta fără probleme orice situație, că sunt o femeie puternică și independentă.

Ei cea de a doua este extrema: mică, draguță, lucrată și sculptată manual. A fost achiziționată de la un târg de meșteri populari. Era cam scumpuță, m-am tocmit puțin, dar și-a meritat fiecare bănuț dat. Deși are vreo 4 ani, arată ca nouă și a fost și ea destul de foită. E mică dar totodată încăpătoare. Ea știe foarte bine drumul spre piață, parcuri și locurile de distracție. Nu a ratat nici o vacanță. Știe să se agațe bine de gâtul meu, căci o port gen geanta poștaș și îmi oferă tot ce am nevoie atunci când trebuie: s-a murdărit copilul, scoatem șervețelul, vrea ceva dulce căutăm ciocolățica, facem cumpărături, apare și sacoșa. Și mai e loc și pentru gelul dezinfectant și altele. Fiecare geantă mai cară și micile mele secrete și știu să fie discrete. Buzunarele și compartimentele lor ascunse  maschează bine totul.

Sperând că vine primăvara, mi-am comandat o pereche de balerini. Și cum visez că voi intra în posesia unei minunății de la Reeija, deja am pus ochii pe o bijuterie de geantă ce se potrivește perfect cu ei. Nu mai rămâne decât să își facă milă de noi soarele și să ne încălzească pentru a putea etala frumusețile.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.

miercuri, 27 martie 2013

Zeiță în Corfu

Deja este sfârșitul lui martie. Cum nu este suficient că este încă frig, a mai și început să ningă. Să nu se înțeleagă că aș avea ceva cu zăpada, nu am, doar că eu iubesc mai mult căldura și aștept cu nerăbdare să arunc cojoacele de pe mine. Și pentru ca pachetul iernii să fie complet m-am ales și cu o doamnă gripă. Și nu vreau să par lipsită de respect dar mă străduiesc din răsputeri să o dau afară cu ceaiuri și medicamente, și cu câteva leacuri băbești. Ținând cont că a venit neinvitată sper să se simtă stânjenită și să plece repejor. 

DSC05990Dar până atunci îmi iau o cană de ceai fierbinte și mă bag în pat. Butonez telecomanda ca o babă plictisită ce caută telenovele sau știrile, numai că eu caut ceva mai interesant. În călătoria vizuală printre posturile T.V. mă opresc la unul despre călătorii. Atenția mi-a fost atrasă de o imagine mirifică. Apa limpede de culoarea turquoise, plaja acoperită de nisipul fin scăldată de soarele arzător parcă mă invitau într-o plimbare. Încet, încet m-am trezit deja întinsă pe nisipul fierbinte după ce mă scăldasem după placul inimii în apa limpede. Lângă mine, puțin afundată în nisip, zăcea o nucă de cocos. Era minunat: căldură, relaxare, liniște. Din geanta de plajă ieșea un colț de hârtie. Nedumerită o trag și mă uit la ea. Era un bilet pentru o croazieră în jurul insulei Corfu. Aha, deci mă aflu în Corfu. Dar oare cum am ajuns aici?!! Eram puțin derutată dar nu mai conta. Eram hotărâtă să profit de ce mi se oferă și curioasă îmi continui aventura. Un tip chipeș, numai pachețele, pachețele mă anunță că vaporul v-a pleca în 30 de minute și trebuie să mă pregătesc. Mă ridic, mă scutur de nisip și arunc pe mine rochia ușor transparentă din mătase vaporoasă.

Urcată pe vas, îmi caut un loc cât mai bun și comand un cocktail. Pălăria din paie, cu borul mare, îmi apăra ochii de soare și astfel reușeam să cuprind cu privirea toate frumusețile aflate pe uscat. vaporul era atât de frumos amenajat încât mă simțeam a o zeiță. Ghidul turistic care ne însoțea ne prezentase toate localitățile și punctele de atracție turistică de pe Corfu. Astfel, deși nu știam sigur cât mai aveam de stat în această minunată vacanță în Corfu, plănuiesc pentru zilele următoare să vizitez: mănăstirea Moni Theotokou, Centrul vechi din orașul Corfu, Fortul Vechi cunoscut si sub numele de Palaio Frourio, Neo Frourio numită și Noua Fortareata sau Noua Citadel, Palaia Anaktora, pentru că sunt atrasă și de Veneția, Palatul Achilleion, Palatul Sf Mihai si Sf. George și cine știe ce voi mai descoperi pe parcurs.

Deodată, simt că îmi curge ceva rece pe piept. Speriată mă ridic, vărsasem cana de ceai pe mine. Mă uit în jurul meu eram tot acasă, în pat, înfofolită de mama focului. Deci totul fusese un vis. Nu-i nimic, îl fac eu să devină realiate. În zilele următoare caut pe net ofertele agențiilor de turism. Găsesc la Agentia de turism Paralela 45, prețuri atractive iar oferta lor asigura și transportul cu Charter Corfu. Așa că la vară mă așteaptă o minunată excursie în Corfu.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.


luni, 25 martie 2013

Laguna albastră

Nu mai știu exact câți ani aveam când am văzut pentru prima dată filmul Laguna albastră cu Brooke Shields și Christopher Atkins. Am fost fascinată de poveste, actori, dar mai ales de peisaj. Râdeam alături de ei, plângeam alături de ei, sufeream cu ei. Cum pe atunci nu aveam calculator și posibilitatea de a revedea filmul ori de câte ori doream, au urmat o lungă înșiruiri de nopți în care mă visam în acel spațiu mirific. Aveam costum făcut din frunze și nuci de cocos, părul cârlionțat cădea în cascadă pe umeri și pe spate. Înotam ori de câte ori doream în apa limpede, prindeam pește în modul cel mai rustic cu putință, alergam pe nisipul fierbinte și ce era cel mai important, nu trebuia să dau nimănui socoteală. Eram liberă, liberă să visez în fiecare seară altceva, și pe altcineva. Mintea mea de adolescentă îl vedea pe Făt-Frumos salvându-mă mereu din situații primejdioase și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Erau visurile mele, filmele mele în care eu eram și regizor și protagonistă. Putea intra cineva doar dacă îi dădeam eu voie și asta îmi crea un spațiu de confort.

Ei, dar anii au trecut, Făt-Frumos a apărut, nu pe cal alb și nici pe un vapor salvator, dar a apărut însă gândul la laguna albastră a rămas. Cum trăim într-o lume tot mai agitată, dorința de a ajunge într-un astfel de spațiu a devenit și mai mare. Câteva zile departe de lume sau măcar de mașini, claxoane, țipete ar fi fost minunate, însă niciodată nu era momentul potrivit. Dar încă aveam voie să visez și să ajung acolo ori de câte ori voiam eu, trăiască doamna imaginație.

http://super-blog.eu/wp-content/uploads/Costume-de-baie-Jolidon.jpgDupă o perioadă destul de obositoare atât fizic cât și psihic mi-am dorit să dorm vreo 2-3 zile fără întrerupere. Lucrul acesta bineînțeles că nu s-a întâmplat. Încă de pe la ora 7.00  a și început să sune telefonul iar bebe, care are aproape 2 anișori, parcă e programat la ora 7.30 vine peste mine în cameră. Să dorm mai mult?!! Nici o șansă. Bodogănind că nici în zilele libere nu pot dormi măcar până la 9.00, în drum spre baie, îmi fac deja planul pentru a doua zi. Telefonul va fi închis iar bebe plantat la mama o noapte. Deci mâine leneveala mult așteptată. Cum nu era suficientă supărarea mea mă mai împiedic și de o cutie lăsată în mijlocul holului pe care scria : Vacanța perfectă. Da, glume mai puțin plăcute de dimineața. Peste două zile trebuia să fiu la birou, deci de unde vacanță?!! Târându-mi picioarele înapoi în pat ridic cu mișcări automate cutia de jos. O deschid. Un alt bilet pe care scria mare: Ghici unde plecăm mâine?! Nu avea chef de ghicitori, deci a clar că nu m-am gândit la nici o destinație. Dau la o parte biletul și găsesc un costum de baie de culoarea apei. Era albastru cu dungi albe. Slipul era simplu însă sutienul avea aplicate niște volănașe care te duceau cu gândul la feminitate și erotism. Culoarea și mirosul, nu știu dacă era real sau doar creat de mintea mea, m-au dus cu gândul la adolescență și la laguna mea albastră în care totul era cum voiam eu. Materialul delicat al costumului, că doar era marca Jolidon, am văzut mai târziu, mă făcea să mă și văd întinsă pe nisipul fin, scăldată de razele soarelui, cu o nucă de cocos în mână.

Ca și cum nimic nu ar mai fi contat, somnul a dispărut și s-a înfiripat o singură idee. Mergem la o lagună. Caut cu o disperare haotică telefonul înjurat ceva mai devreme și îl sun pe prințul meu care îmi confirmă că plecăm în Corfu. O ploaie de întrebări mi-au venit în minte dar parcă nu eram capabilă să o pun pe nici una. Cum cel de la capătul undelor mă cunoaște foarte bine a și răspuns la toate de-o dată: Totul este aranjat. Va fi o vacanță de vis. Trebuie să faci doar bagajele. 



Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.