Eram pregătită de culcare. Căldura sobei mă toropea. Flacăra jucăușă ce se întrezărea, lumina firav încăperea. Trosnitul regulat al lemnelor mistuite de foc se contopea cu țăcănitul mașinii de cusut a bunicii. Din când în când se mai auzea pe la fereastră bătând cu timiditate în geam crengile gutuiului din fața casei. Atmosfera liniștită și vocea caldă a bunicii care îmi spunea o poveste mai mai că mă trimiteau în lumea viselor. Dar eu eram încăpățânată. Cu capul afundat în pernele moi, ușor întors într-o parte, urmăream cu o curiozitate de nedescris mișcările delicate dar ferme ale mâinilor bunicii. Făcea o rochie nouă dintr-un material de culoare grena. Nu știu ce material era, cred că o pânză de bumbac. Era deja croită și însăilată, mai trebuia doar cusută la mașină, și cum dimineață venea clienta după ea, bunica a fost nevoită să lucreze toată noaptea. Eram fascinată de lejeritatea cu care mânuia acea mașinărie imensă, așa o vedeam eu prin ochii mei de copil. Picioarele mișcau pedala mașinii cu ușurință. Din când în când se mai oprea să mai taie câte o ață sau ca să mai adauge câte un mic detaliu. Uneori își mai odihnea și picioarele, care deși o dureau, niciodată nu o auzeai văitându-se. Aveam o bunică perfecționistă. Făcea totul cu pasiune. Cum eram singura nepoată a familiei vă puteți imagina și cât de răsfățată eram de bunica, care îmi făcea mereu câte o bluziță, fustiță sau rochiță nouă. Pentru că aveam părul lung îmi oprea câte o fâșie de material și îmi făcea și o bentiță. Eram asortată din cap până în picioare. Îmi amintesc că mi-a făcut la un moment dat un paltonaș cloș, de culoare roșie și pentru că îmi era foarte drag pe lângă faptul că am stat toată ziua îmbrăcată cu el, nu am vrut să îl dau jos nici măcar seara la culcare. Cam acesta este primul meu contact cu mașina de cusut. Nu știam pe atunci că existau mai multe mărci sau modele, știam doar că este o adunătură de lemn și fier care poate să unească două fâșii tăiate de material. Mai târziu am aflat că mașina bunicii era un model Singer, vechi dar foarte bun. Încă mai este funcțională și astăzi. Era îngrijită cu mare atenție de bunica.
La un moment dat, am observat că nu toată lumea avea o mașină de cusut în casă și am vrut să aflu cum de o are bunica. Îmi spusese că mamei ei i-o dăduse un ofițer german prin 1920 pentru că îl adăpostise și îi îngrijise rănile, iar ea, fiind cea mai mare a avut voie să o folosească. Așa a învățat să coase, apoi apoi să croiască după alte rochii mai vechi iar când pasiunea i-a intrat în sânge nu a mai ieșit.
Acum mașinile de cusut se găsesc cu mult mai multă ușurință. Sunt de dimensiuni mult mai mici, astfel că pot fi așezate în orice loc al camerei. Achiziționarea ei se poate face de la un magazin de electrocasnice și de cele mai multe ori este prinsă și în anumite promoții electrocasnice.
Am moștenit și au pasiunea bunicii, dar nu am dus-o niciodată la stadiul de afacere, recunosc. Mai cos câte o lenjerie de pat, un tiv la o fustă, uneori mai cochetez și cu croitoria, și mai stric câte un material făcându-mi o fustă sau o bluză mai simplă, dar cam atât. De aceea, cadou de ziua mea mi-am luat o mașină Zinger, că doar așa avea și bunica, micuță dar numai bună pentru ce fac eu. Important este că nu mai are pedale, ce s-ar mai fi bucurat bunica dacă o vedea! Iar viteza de coasere este mult mai mare. O minunăție. Dar trebuie să vă spun că nu am renunțat niciodată la mașina veche, și de dragul amintirilor și a copilăriei frumoase petrecute alături de bunica o mai folosesc din când în când.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlogSpring2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu